9.6 C
București
sâmbătă, 24 octombrie 2020
Acasă Alhambra Grădinile de vară ale Capitalei. Teatrul de Vară Alhambra

Grădinile de vară ale Capitalei. Teatrul de Vară Alhambra

-

Bucureştiul şi-a păstrat boemia de altădată, fără echivoc. Sunt clădiri, străduţe şi chiar cartiere întregi care amintesc de eleganţa în care s-a înveşmântat în secolul XIX şi la începutul secolului trecut.
— Teatrul de Vară Alhambra, la scurtă vreme după inaugurare. Fotografia a fost realizată de arhitectul Nicolae Nenciulescu, autorul proiectului.
— Capitol
— Arenele Romane, la inaugurarea din 1906 – trainice până în prezent.
— Teatrul din Parcul Bazilescu a rămas o ruină Inquam Photos, George Călin

Bucureştiul e brăzdat de ruinele teatrelor şi grădinilor de vară de odinioară, care se încăpăţânează să rămână mărturie a nepăsării edililor. Ca trecătorul să le descopere trebuie doar să se abată un pas de la drum. Atât, un pas e suficient. Iată: pe Calea Victoriei, în faţa Cercului Militar, laşi Bulevardul Regina Elisabeta şi alegi experienţa boemă: strada Constantin Mille. Este unul dintre locurile care te coboară în istorie vrând, nevrând. La propriu, s-ar putea spune, căci strada este puţin în pantă. Aici a fost „strada ziarelor“.

Pe Sărindar, cum s-a numit strada până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, îşi aveau sediul unele dintre cele mai importante cotidiane ale vremii, „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, – şi nu oriunde, ci în Palatul Presei şi al Artelor, o clădire cu prestanţă.

„Azi, în Sărindar, în fiece clipă telegraful, telefonul aduc redacţiilor ştiri din lumea noastră frământată şi trudită. Valuri albe de hârtie vin, unul după altul, să se aştearnă sub rotative, maşinile se învârtesc cu zumzet de albine, pe stradă, camioane grele descarcă suluri de hârtie şi ţigănuşii aşteaptă să iasă «speciala», cu cerneala încă umedă.

Cincizeci de mii de ziare ies zilnic din Sărindar, zece vagoane de hârtie se consumă în 24 de ore, paginile imprimate într’o singură zi, puse cap în cap, ar acoperi un drum lung cât Dunărea“, asta era atmosfera Sărindarului, descrisă de Gheorghe Crutzescu.

Pe această stradă animată de oameni muncitori şi serioşi, vorba aceea, în 1913, D’Argent, un fost cântăreţ francez, deschide un cafe-bar cu spectacole de varieteu, Alhambra. Un templu al artei. Două luni mai târziu, locul e cumpărat de Dumitru Papaianopol şi scena începe să fie acaparată de prezenţe străine.

Cronicile erau pline de laude – iată ce scria „Adevărul“: „Actualmente teatrul Alhambra are un număr excepţional, pe Yvonne Yma, la care nu ştii ce să admiri mai degrabă: frumuseţea, dicţiunea, graţia naturală sau fineţea cu care ştie să cânte şi să spue cele mai frumoase canţonete şi romanţe franţuzeşti. D. Papaianopol a făcut sacrificii extraordinare ca să o aducă pe această artistă. A mai adus apoi pe excentricii Darlus-Yana, pe danţatoarea Little Yette, pe finele diseuse Amica şi Line d’Arvigny etc. La sfârşit se joacă «Coucou», o comedie plină de haz, care alungă gândurile negre“.

Clădirea mai există şi astăzi şi găzduieşte Teatrul Mic – bineînţeles, varieteurile sunt mai rare, iar prezenţele exotice – mai deloc. Paradoxal, teatrele se închideau şi atunci vara. Tocmai când omului îi este mai mare dragul să iasă din casă şi să se bucure. Printre grădinile şi terasele din centrul bucureştean, pe unde îşi făcea veacul protipendada, mai apare ceva: în 1916, se deschide tot pe aceeaşi stradă a Sărindarului, fratele de nume al cafe-barului: Teatrul de Vară Alhambra. Până la varieteuri, comedii şi vodeviluri, noul spaţiu artistic dedicat veseliei şi bunei dispoziţii se remarca prin arhitectură.

Descendent dintr-o familie boierească, arhitectul Nicolae Nenciulescu, cel care a lucrat în perioada interbelică şi la Palatul Regal, a proiectat locul ca un templu al artei. Faţada impresionantă, eclectică atrage atenţia şi astăzi – doar că acum, în spatele porţilor se află o ruină.

Noul teatru în aer liber a avut succes imediat. Chiar dacă s-a deschis în plin război mondial şi chiar dacă la puţin timp după inaugurare Bucureştiul a fost sub ocupaţie germană, oamenii timpului se simţeau bine. Centrul Bucureştiului era locul de respiro. „Obiceiul vremii era ca toată lumea care rămânea vara în Bucureşti să vie să ia îngheţată la Capşa. Lucrul şic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înşirate de-a lungul trotuarului şi erau servite acolo, iar la mese stăteau tinerii civili sau ofiţerii şi priveau acea expoziţie de femei tinere şi nostime“, descria vremurile Bacalbaşa. Iar de la Capşa, înc-un pas şi-o săritură şi erau la Alhambra în bătătură.

La Capitol, la bulivar

O grădină de vară, un teatru de vară, dar şi un cinematograf în aer liber, căci scena şi cele două cariatide găzduiau şi proiecţii. Aşa se face că premiera cinematografică a avut loc în vara lui 1916, cu puţin timp înainte ca România să intre în război. Pe pânza albă a fost proiectat filmul francez „Voiage dans la lune“, de Georges Méliès, celebra peliculă ştiinţifico-fantastică ce are ca imagine-simbol Luna cu un telescop în ochi. Astăzi nu mai rulează nimic acolo. Scena a rămas, au rămas şi cariatidele lui Spiridon Georgescu.

Mulţimea de oameni a fost înlocuită cu o grămadă de buruieni, iar veselia – cu o tăcere mormântală.

In perioada interbelică, teatrul de vară şi-a schimbat numele din Alhambra în Capitol. Aşa se numea cinematograful din spatele teatrului, ce avea ieşire la bulevard. Cele două deveniseră un întreg, dar ca o haină cu două feţe: dacă teatrul te primea cu o arhitectură elegantă, à la française, pe partea cealaltă, cinematograful oferea o imagine ruptă din New York, cu numele scris mare, luminos, minimalist, ce purta semnătura arhitectei Henrieta Delavrancea.

Capitol nu era un loc ca oricare altul, o simplă grădină de vară unde se punea o scenetă. Era un simbol al divertismentului pe gustul tuturor. Teatrul de vară şi grădina lui au supravieţuit celor două războaie mondiale şi cutremurului din 1977. Atât teatrul, cât şi cinematograful au fost închise periodic şi cârpite pe la crăpături. Însă au funcţionat. După 1990, reflectoarele s-au stins şi locul divertismentului din mijlocul gazetarilor de pe Sărindar a început să se piardă.

Astăzi, ruina Capitolului este monument istoric de clasa A – de importanţă naţională. Degradarea însă va lucra până când nu va mai fi nimic de salvat, împărţind aceeaşi soartă cu Palatul Adevărul.

La Arenele Romane încă se petrece

Există un loc în Bucureşti care de 114 ani găzduieşte arta, în multe dintre formele ei. Pe dealul Filaret, în 1906, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la urcarea pe tron şi a 25 de ani de regalitate, regele Carol I dispune construirea unui amfiteatru. De fapt, mai mult: a unui nou cartier, un mic oraş în mijlocul Capitalei, dat oamenilor de rând pentru timp liber, voie bună şi relaxare. În nici un an, dealul Filaret căpăta noi haine: 40.000 de metri pătraţi de pavilioane şi case somptuoase, 39.200 de metri pătraţi de drumuri şi şosele şi 71.360 de metri pătraţi de alei şi poteci.

Se plantaseră 4.206 arbori mari, 5.933 de coniferi şi alte câteva zeci de mii de arbuşti şi plante. Încununarea a venit cu un spaţiu de agrement, care stătea sub semnul culturii: Arenele Romane.

Spaţiul de spectacol în aer liber a fost proiectat de Leonida Negrescu, cel care a lucrat şi la arhitectura Şcolii de Fete şi la extinderea Ateneului Român. O scenă, un spaţiu generos la mijloc şi tribunele cu peste 5.000 de locuri la acea vreme – toate realizate după modelul amfiteatrelor romane. Modelul arhitectural nu era ales la întâmplare: în 1906 se împlineau 1.800 de ani de la victoria lui Traian împotriva lui Decebal şi, desigur, începutul romanizării.

Derulate sub auspiciile Expoziţiei Generale Române, evenimentele s-au ţinut lanţ tot anul. În acea vară a lui 1906, în spaţiul din faţa scenei, s-a desfăşurat chiar şi un meci de fotbal între echipa Olympia Bucureşti şi o echipă studenţească. În ultima zi de sărbătoare, la Arenele Romane a participat întreaga familie regală şi politicienii de seamă ai timpului.

„Astăzi, după 40 de ani de domnie a Maiestăţii Voastre, întorcându-ne privirile îndărăt, văzând de unde am plecat şi unde am ajuns, putem privi trecutul cu mândrie şi viitorul cu încredere“, cuvânta ministrul Domeniilor Ion Lahovari.

Festivităţile oficiale s-au încheiat cu un recital al Orchestrei Naţionale, conduse de magnificul George Enescu, şi cu spectacolul „Povestea Neamului“, de Vasile Leonescu şi T. Duţescu-Duţu, care prezenta întreaga istorie a neamului românesc, de la intrarea lui Traian în Dacia până la Războiul de Independenţă. Venirea comuniştilor a însemnat renovare, dar şi mutilare.

Marea pierdere a fost distrugerea oricărui simbol sau edificiu care amintea de perioada monarhiei. Au fost refăcute acoperişul, tribunele şi loja regală, peste gazon a fost turnat ciment, iar sub tribună a fost amenajat un mic cinematograf. Arenele Romane au devenit imediat arenele populare, cu spectacole închinate comuniştilor şi câteva reprezentaţii ale festivalului Cântarea României.

Astăzi, Arenele Romane se ţin bine. Fără restaurări masive, doar cu puţină cosmetizare şi în lipsa altor investiţii în domeniul cultural şi de divertisment, locul este unul dintre puţinele din Bucureşti unde mai au o şansă spectacolele în aer liber.


sursa internet / Adevarul

 

donate to mapamond 🌐 media. pick your platform

PayPal me
Stripe
Become a Patron!
skrill [scandinavdk@yahoo.com]

📲+45 41468280

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisment -

Must Read

1 Decembrie 2019

0
La mulți ani, România! Foto: Silviu Alexandru Bucharest Nights Preparatul traditional de 1 DECEMBRIE: Fasolea cu ciolan afumat.  Unul din preparatele care reprezinta cel mai bine Ziua Nationala...