O casă din a doua parte a secolului 19, care a trecut prin cutremure, războaie și a scăpat razant de demolare în anii ’80, a fost mutilată prin izolare termică în prima parte a lui 2020.

Casa, pozată de Willy Pragher în 1971
Casa, pozată de Willy Pragher în 1971

► BACKGROUND. Finalul de secol 19 a adus în capitală curentul arhitectural neoclasic francez (eclectic), inspirat de ceea ce se întâmpla mai ales în Vestul Europei. Multe construcții modeste din prima parte a secolului 19 au suferit upgrade-uri sau au fost înlocuite de construcții noi care corespundeau noului standard de viață. E cazul casei de pe colțul Căii Șerban-Vodă cu strada Bibescu-Vodă. Pentru a înțelege contextul, avem 3 ipostaze:

► 1927. Cadru aerian al zonei Pieței Națiunii (azi Piața Unirii), cu accent pe împrejurimile podului Șerban-Vodă de pe Dâmbovița (dispărut). Cu albastru am marcat aproximativ gura de metrou de la Unirii 1. Calea Șerban-Vodă, fostă Podul Beilicului, unul dintre cele mai vechi drumuri bucureștene, pornea de la pod ca principală arteră spre sudul orașului. Intersecția cu Bibescu-Vodă era foarte importantă, deoarece Bibescu-Vodă se conecta direct la altă arteră majoră, Calea Rahovei. Pe colțul sudic al intersecției a fost modificată sau a apărut, în ultimele decenii ale secolului 19, o casă foarte generoasă, cu balcon mare și fronton care marcau colțul. Fațada era bogat ornamentată mai ales la nivelul ferestrelor de la etaj, cu ancadramente remarcabile. Parterul era destinat prăvăliilor. Imobilul a fost naționalizat în jurul anului 1950.

Zona-tampon între casă și fostul pod Șerban-Vodă, cu țesut urban vechi, a fost modificată succesiv de-a lungul secolului 20. Frontul de la Splaiul Unirii a dispărut odată cu construirea în anii ’50 a unei platforme pentru ca Dâmbovița să fie supratraversată de Magistrala Nord-Sud (azi b-dul Dimitrie Cantemir), care a preluat de la Șerban-Vodă titlul de arteră principală spre sud. Demolarea totală, până la linia străzii Bibescu-Vodă, a venit în anii ’80. Odată cu lărgirea Pieței Unirii pentru transformarea în spațiu marcant al noului centru civic ceaușist, au apărut de jur-împrejur blocuri înalte, care au schimbat fundamental profilul de înălțime al zonei și au izolat clădirile vechi rămase. Casa despre care vorbim a scăpat la limită de demolări, care s-au oprit vizavi de ea.

► 1990. Japonezul Norihiro Haruta a pozat un București paralizat după distrugerile masive ale anilor ’80, cu lucrările la noul centru civic sistate. Totul pare un screenshot dintr-un film postapocaliptic/distopian. Dincolo de barăcile de muncitori improvizate lângă șantier, printre schelete de blocuri începute înainte de decembrie 1989, casa de pe colț supraviețuia și ducea mai departe istoria spațiului urban în care exista de mai bine de 100 de ani, la acel moment. Era locuită și fusese întreținută minimal, decenii la rând, de fosta ICRAL, fațada se prezenta relativ bine, cu ornamentele intacte.

Deceniile post-revoluționare au trecut și casa supraviețuitoare a continuat să se degradeze în timp ce parterul a fost constant modificat și redecorat în funcție de entitățile comerciale care funcționau în spațiile respective.

► PREZENT. În 2018, etajul a fost înfășurat în mesh-uri („punere în siguranță”) pentru a opri degradarea fațadei și pe clădire a apărut un anunț „De vânzare”. Ascunderea fațadei a transformat casa într-o clădire anonimă. Proprietatea s-a vândut ulterior, iar în prima parte a lui 2020, mai ales în timpul stării de urgență din martie-mai, s-au făcut lucrări de „modernizare”. Cu tupeu maxim și ignorarea istoriei și specificului zonei, cu concursul autorităților sectorului 4 și din domeniul culturii, actualul proprietar a curățat fațada casei de orice ornament, inclusiv frontonul și-a izolat-o termic la modul cel mai revoltător. A păstrat doar feroneria balcoanelor, care nu mai are niciun sens, pentru că ornamentele fine de secol 19 au fost înlocuite de placaj banal cu polistiren tencuit. Lux și stil pe barosăneală, boșilor.

Alt eșec falnic de prezervare a fondului locativ vechi și valoros adiacent unor zone care au suferit traume și transformări profunde, așa cum e Piața Unirii. Ce dovadă mai clară că autorităților de la sectorul 4 și de la cultură nu le pasă de istoria orașului? Așa-zisa cultură promovată de autorități e un surogat jalnic, un mimetism odios, o emulație și atât. Nu există niciun demers autentic de păstrare, restaurare și promovare a ceea ce a mai rămas în București după decenii de incoerență și haos urbanistic. Niciun influencer politic sau ONG-ist n-a sărit ca ars în cazul prezentat aici. Pentru că la casa asta nu crăpi bulz/pizza ca la Fabrica și nu bei bere la suprapreț ca în Eden. Casa asta era veche și plictisitoare, iar acum e nouă și mai simplă!

foto 1990: Norihiro Haruta

Rezistența Urbană

#rezistentaurbana

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here